când fericirea se măsoară în kilometri

        Zicea cineva în jurul meu  - sau doar am auzit un ecou de glas (who knows?) - că fericirea nu poate fi măsurată și comparată, că nu are unitate de măsură sau echivalent. Că e absolută, ca o constantă!
Nop!!
     Fericirea se măsoară în kilometri…
     Kilometri de iubit, de numărat și de măsurat pe care îi faci ca să întâlnești iubirea, să o auzi, să o respiri, să o vezi. Fie că zbori cu avionul sau iei taxiul! Că te leagănă trenul sau îngheți într-o stație uitată de lume luând tramvaiul… doar ca să-l vezi, doar ca să-o vezi! Ai simțit vreodată nevoia aceea acută doar de a știi în fiecare moment al zilei, unde e, cum e, ce face? Și între voi sunt sute de kilometrii care nu pot fi acoperiți cu sărutări sau cuvinte frumoase?

Da, n-am mai scris de mult! Da, n-am mai avut … nimic de spus!

Dar am trăit! Mult și intens, cât în o mie de vieți!!!

Nu mă întrebați cum și-n ce fel.

Aș face doar să vă expun o radiografie a iubirii. A inimii mele împărțite în două jumătăți simetrice, curios identice, o jumătate rămasă agațată de aorta mea, pompând viață în van, jumătate la sute de kilometri distanță în piept drag…cântând!

Restul e doar o analiză pe text… dacă aș fi în stare să transpun radiografia asta în cuvinte. Dacă aș putea picta aș pune-o pe pânză! Mi-ar fi mai ușor. Cuvintele au fost spuse toate.

Și m-au durut și m-au împlinit și m-au făcut întreagă. ele. toate. cuvintele… spuse de tine! Iubire.

Nu-mi mai doresc nimic. Acum. Doar pe tine, întreg, tot! Mereu.

WHO YOU ARE… who am I

        Ploaia renaște în mine sentimentul de claustrare al unui suflet în altul. 

      În toată splendoarea ei de toamnă, mi-e foarte greu să mă găsesc pe mine, cea care sunt, cea care-am fost. Te caut pe tine în mine, tu cu toata iubirea ta, risipă de gânduri și vorbe, visul meu verde explodat în mii de culori! Aș vrea să am multe vieți de trăit cu tine, multe vieți în care să te caut și-n care să te găsesc… Ți-am spus atâtea vorbe încât am rămas golită de mine. Ți-ai lăsat sufletul la picioarele mele și la picioarele toamnei. Mi-am lăsat inima la loc sigur… acolo unde te-am iubit!  De ce mă mai caut? Știu unde să mă găsesc. Pe mine în tine… Trebuie doar să te am, o dată… și înc-o dată. 

         Cine ești tu? … omule-prietene, omul meu drag!

         Cine sunt eu?…. 

         Sunt suflet în sufletul toamnei, roadele ei mi le simt pe umeri curgând...

       

te iubesc iubire….

          În toată viața mea n-am știut că undeva, printre multele lucruri spuse si făcute a fost loc de iubire.

Mi-am cerșit dreptul la ea înfruntând golul, vidul ce se ridica în jurul meu. Am luat de guler soarta de mii de ori și-am dat cu ea de pământ de tot atâtea ori. Am visat cu ochii deschiși să pot să am parte de ea. Nici nu credeam că există.

        Vorbesc cu mine însumi câteodată, și-mi spun că mai bine de atât nu există, nu se poate… Am lăsat mașina undeva la câteva străzi distanță de casă și am pornit pe jos în toamna plină de lumină să mă scutur de tine, să-ți pierd parfumul și mirosul, să nu te mai simt atât de prezentă lângă mine. Ți-am luat bucuria și iubirea și mi le-am pus la piept. Le port ca pe-o cocardă! Și-aș vrea să strig. Să iasă din mine minunea de mi-ai dat-o. Odată cu sărutările. Odată cu tot trupul tău cald și fremătând de viață și de lumină.
          Dar te mai țin acolo. E bine cu tine acolo… Sufletul meu s-a împăcat și cu distanța și cu viața! Am făcut pace cu mine de când te am pe tine.
           Pentru că TE IUBESC, Iubire!….

Când viața îți dă ”cu sec”

          Din când în când, viața sau soarta (ne plac nouă substantivele de genul feminin pentru că par mai dulci si pentru că nu ne putem supăra foarte tare pe ele) joacă cu noi dur. Într-un fel, e modul ei de a spune că e timpul să faci alegeri. Și pentru că de cele mai multe ori ne e teamă sau ne e prea confortabil, sau pur și simplu nu știm, Curva mică îți dă cu sec!
          Iar tu te uiți strâmb în mâinile tale strânse cuib peste cele cinci cărți pe care nu le-ai mai evaluat de mult. Nici nu știai că le ai. Nici nu realizai că ai totuși atâtea cărți în mâna ta mică… Ce-ai putea face cu ele? Cum sunt ele vis-a-vis de ce ar fi trebuit să fie… ca să câștigi și tu o tură! Să-ți dea și ție cu plus, măcar o dată…
          Ai vrea să ai in mână un careu de ași! Cu ei ai fi putut merge până la capăt, fără nici o teamă. Ai fi plusat și probabil ai fi caștigat. Dar n-ai… Nici măcar trei dame… Ai doar o pereche - perechea ta! Ți-a intrat așa - pe nevăzute - direct în inimă! Nu știi ce vrea viața de la tine, nici ce fel de cărți se așteaptă de la tine… Tu ai doar amărâta asta de pereche, cu care ești mândră dar cu care nu știi dacă o să poți câștiga. Dacă o să te țină măcar până la finalul jocului.
          Și-ți vine uneori să arunci cărțile pe masă, dar nu ai curaj. Nici să renunți la luptă, nici să schimbi perechea ta cu cine știe ce cărți pot să-ți intre! Te gândești să schimbi celelalte cărți… să vezi ce vine. Ce vină au celelalte cărți că tu ești nesigură!

          Când viața îți dă cu sec, pune pe masă cărțile fără regrete! E doar o cale să poți fi din nou sinceră cu tine, să te reevaluezi și să te poziționezi din nou după un nou azimut!
           Și mai schimbă lacrimile cu unele de fericire… e timpul!

devreme insomniac

         Așa sunt câteodată… eu, devreme insomniac, maniac de tine, cu toate obsesiile mele ridicate vertical pe pereți. Când nu pot dormi și mă ridic în capul oaselor în patul care frige fără tine acolo. Doar gol și pustiu și arderi… O întreagă plăcere, majoră plăcere de a fi singurul suflet din casă care calcă desculț pe podele în miez de noapte și în crăpat de ziuă bătând cărare între pat, fereastră și masa unde zace un laptop. 

           Așa sunt eu acum, tulburat obsesiv de trupul tău și de vorbele tale. Mă ard încet la foc mic toate tăcerile tale când eu îți doream gândurile, toate depărtarile noastre când eu căutam peste tot modalități să fim împreună. Să îți găsesc gura printre săruturi străine și ochii prin margini de poze. Să privesc ecranul telefonului de 10 ori pe noapte și de 10 ori 10 pe zi fără să formez, fără să răspund, doar să privesc și să aștept. Doar o tăcere de-a ta de la capătul celălalt. Măcar una… 

           Așa devin insomniac de vreme, devreme trezit din letargie. Mi-e frică să adorm ca nu cumva în lipsa mea din starea de veghe, tu să apari iar eu să nu te cuprind. Cu totul. Să te pierd printre rânduri, printre ore, printre tot ce încă nu s-a dat la o parte dintre noi să ne facă loc. Pentru a ne putea iubi în voie. De ce am voie? Pentru că sunt insomniacul suprem, cel care te urcă sus pe piedestal și te adoră în fiecare noapte în care toți ceilalți dorm. Și te visează!… De ce eu și nu un altul? Pentru că eu cunosc cel mai bine chipul tău odihnit pe pernă. Pentru că atunci când dormi eu bat cărare în casa goală de tine, între un pat și fereastră și laptop.

            Așa mi-e scris! Se pare că m-am consolat cu deprinderile mele nocturne, m-am împăcat cu ideea de a nu stăpâni peste pat toate nopțile, doar pentru a-mi petrece zilele acolo cu tine! Da, am devenit insomniac, iubito! Trupul meu nu mai are noțiunea timpului. Nu vrea repaus, te vrea doar pe tine. Pe tine, care după amor, faci cărare între pat, laptop și o ferestră. Deschisă. Prin care îmi face semn viața noastră. Toată. Împreună!

            

se duce vara...

Când se duce vara, singurul gând care mă bântuie este cel al lucrurilor care au rămas nefăcute, al cuvintelor care n-au fost spuse, al cântecelor ce n-au fost fredonate cu voce tare. Al drumurilor care n-au fost apucate… Și totuși am sufletul plin, rezerve făcute pentru zile mai puțin norocoase de soare și verde.

Se duce vara! Pleacă cu câmp și cu pădure cu tot, cu insule de soare și de sare. Nu e nici un regret în urma ei. A fost doar o vară, minunată, trecătoare vară! Am pus la păstrare vise solare pentru vara ce vine, călătorii neîmplinite, buze nesărutate și intru cu speranță în toamna care vine ca într-un al doilea anotimp al vârstei mele. Nu mai fac calcule și presupuneri, nu mai încerc nici măcar tentația unor promisiuni, doar fac un pas către tine și ascult ecoul lui, fin și mărunt ce trece din inima ta în mâinile mele, cu care o să măsor  - științific și pragmatic – secundele ce ne despart.

despre fericire, numai de bine!

Despre fericire nu poți să spui decât de bine.

E starea noastră de regăsire și de confirmări, e clipa în care te rupi de restul zilelor tale anoste și gri și treci în spectrul CMYK al fericirii, cu nuanțe de roz , bleu, galben și violet. Iar eu trec în verde! Mult verde în ochi și pe gură.

Și am și o rețetă pe care mi-o repet într-una ca într-un ritual. Poate nu e valabilă și pentru alții, dar nu poate face rău. Doar că uneori nici mie nu-mi reușește, dar atunci când o face, fericirea e acolo, în inima mea!

Deschide ochii doar atunci poți vedea cu totul frumusețea și amărăciunea, dragostea și durerea și poți alege. Să trăiești frumos și să uiți, să-ți amintești că nu ești singur, că există  lumină chiar și în cel mai întunecat cotlon al vieții tale.

Respiră prin toți porii! Respiră iubire și înțelegere și îngăduință. Umplete cu lucruri mărunte care aduc zâmbetul pe fața cuiva. Dă afară răutatea, inspiră liniștea.

Fii prietenul tău și spune-ți în fiecare zi cât ești de special. Ceartă-te cu respect pentru sentimentele tale și iartă-te pe tine însuți. Fă pace cu tine… Când nu e nimeni acolo, ia-te pe după umeri și strînge-te cu drag. Ca un exercițiu și pentru cei la nevoie de îmbrațișare. O să-ți fie mai ușor să te dăruiești și să primești la fel.

Ia bucuria fiecarei clipe și fă-ți de cap cu ea!

cu iarba în picioare!

Azi m-am gândit că e bine și vară... și că nu are rost să te pierzi în amănunte când vrei să iubești și să fii iubit! Am făcut multe greșeli în viața mea, am făcut și bine, balanța aș vrea să o păstrez undeva în echilibru... Am pierdut, am și câștigat. Ca fiecare. Am avut prieteni, pe unii i-am păstrat aproape, pe unii i-am părăsit pe cale, dar niciodată cu voia mea. Eu i-aș fi ținut pe toți lângă inima mea, uneori egoistă și absurdă, alteori caldă și tandră. Să dărui puțină iubire și căldură îți face bine, cumva, mai târziu vei primi la fel. Atunci când te aștepți mai puțin…

În drumul meu și al verii vreau să fie iubire! Multă, din plin, așa cum este soare și verde încă. Vreau inimi pline în jurul meu.

Îmi iau verdele pădurilor în ochii și iarba-n picioare și merg să mă risipesc și să mă dăruiesc, vouă, prietenilor mei și Verii atât câtă mai e…

hippy style

            De cum se lasă vara așa ușor și firesc peste toate, mă ia un dor de ducă pe după umeri. Ce job, ce deadline-uri, ce task-uri… Îmi vine să las tot și să plec. Unde? Oriunde.

          Mi-e dor de culori și de flori, de soare, de mare (vezi… și cu rimă!) ce mai! Mi-e dor de dragoste și de liniște. Mi-e dor și de tine dar nu atât de mult cât să te iau cu mine… , numai în rime îmi iese… Nu-i de bine… împachetez urgent bagaje ”puține”, o încarc pe Sara la refuz (ce credea ea, că e doar un rucsac?) și plec din Bucureștiul care se sufocă - lasă-l s-o facă - fără mine în el. Unde? Nu știu. Nici nu contează… 

              La câți fluturi am în cap și prin vene prima oprire va fi unde se termină plinul de benzină din rezervorul Sarei, adică undeva în Nord, cât mai în Nord! Și pentru că e vară totul trebuie să fie hippy: sandalele, rochia, părul… și sufletul meu!

              Când mă întorc? La toamnă…

              Haidi' pa! Fă-mă să-mi fie dor de tine...

               

 

cele două cuvinte

Indiferent de ce ar putea spune oricine, indiferent de părerea unora sau altora, femeile întrec în voință bărbații. Nu însă când li se spune că sunt iubite. La ”te iubesc!” recționează într-un fel anume, toate la fel. Voința lor se anulează prin această expresie. Dă chiar cu minus. Minus opinie personală, minus dorințe și nevoie personale. Plus uitare de sine, ignorare obiceiuri și obișnuințe proprii.  Ce bine că ei  nu spun asta prea des… ce bine că ne iubesc așa, în tăcere!

Tăcerile lor ne conferă sprijin în pasiunile noastre, ne ajută să ne găsim pe noi, să putem fi mame, neveste, slujbași cu normă mai mult sau mai puțin întreagă. Dar nu suntem complete… Nu fără acel ”te iubesc”! Fără acele cuvinte care ne dau universul peste cap. Dar îl întregesc atât de rotund…

Femeile sunt jumătăți de oameni cu voința legată de cele 2 cuvinte. Cu ele trec binele și răul de aceeași parte a baricadei.

Și dacă nu sunteți pe deplin convinși, faceți exercițiul cu mamele voastre, cu iubitele, cu soțiile… Și să îl faceți cât mai des!