WHO YOU ARE… who am I

        Ploaia renaște în mine sentimentul de claustrare al unui suflet în altul. 

      În toată splendoarea ei de toamnă, mi-e foarte greu să mă găsesc pe mine, cea care sunt, cea care-am fost. Te caut pe tine în mine, tu cu toata iubirea ta, risipă de gânduri și vorbe, visul meu verde explodat în mii de culori! Aș vrea să am multe vieți de trăit cu tine, multe vieți în care să te caut și-n care să te găsesc… Ți-am spus atâtea vorbe încât am rămas golită de mine. Ți-ai lăsat sufletul la picioarele mele și la picioarele toamnei. Mi-am lăsat inima la loc sigur… acolo unde te-am iubit!  De ce mă mai caut? Știu unde să mă găsesc. Pe mine în tine… Trebuie doar să te am, o dată… și înc-o dată. 

         Cine ești tu? … omule-prietene, omul meu drag!

         Cine sunt eu?…. 

         Sunt suflet în sufletul toamnei, roadele ei mi le simt pe umeri curgând...

       

te iubesc iubire….

          În toată viața mea n-am știut că undeva, printre multele lucruri spuse si făcute a fost loc de iubire.

Mi-am cerșit dreptul la ea înfruntând golul, vidul ce se ridica în jurul meu. Am luat de guler soarta de mii de ori și-am dat cu ea de pământ de tot atâtea ori. Am visat cu ochii deschiși să pot să am parte de ea. Nici nu credeam că există.

        Vorbesc cu mine însumi câteodată, și-mi spun că mai bine de atât nu există, nu se poate… Am lăsat mașina undeva la câteva străzi distanță de casă și am pornit pe jos în toamna plină de lumină să mă scutur de tine, să-ți pierd parfumul și mirosul, să nu te mai simt atât de prezentă lângă mine. Ți-am luat bucuria și iubirea și mi le-am pus la piept. Le port ca pe-o cocardă! Și-aș vrea să strig. Să iasă din mine minunea de mi-ai dat-o. Odată cu sărutările. Odată cu tot trupul tău cald și fremătând de viață și de lumină.
          Dar te mai țin acolo. E bine cu tine acolo… Sufletul meu s-a împăcat și cu distanța și cu viața! Am făcut pace cu mine de când te am pe tine.
           Pentru că TE IUBESC, Iubire!….

Când viața îți dă ”cu sec”

          Din când în când, viața sau soarta (ne plac nouă substantivele de genul feminin pentru că par mai dulci si pentru că nu ne putem supăra foarte tare pe ele) joacă cu noi dur. Într-un fel, e modul ei de a spune că e timpul să faci alegeri. Și pentru că de cele mai multe ori ne e teamă sau ne e prea confortabil, sau pur și simplu nu știm, Curva mică îți dă cu sec!
          Iar tu te uiți strâmb în mâinile tale strânse cuib peste cele cinci cărți pe care nu le-ai mai evaluat de mult. Nici nu știai că le ai. Nici nu realizai că ai totuși atâtea cărți în mâna ta mică… Ce-ai putea face cu ele? Cum sunt ele vis-a-vis de ce ar fi trebuit să fie… ca să câștigi și tu o tură! Să-ți dea și ție cu plus, măcar o dată…
          Ai vrea să ai in mână un careu de ași! Cu ei ai fi putut merge până la capăt, fără nici o teamă. Ai fi plusat și probabil ai fi caștigat. Dar n-ai… Nici măcar trei dame… Ai doar o pereche - perechea ta! Ți-a intrat așa - pe nevăzute - direct în inimă! Nu știi ce vrea viața de la tine, nici ce fel de cărți se așteaptă de la tine… Tu ai doar amărâta asta de pereche, cu care ești mândră dar cu care nu știi dacă o să poți câștiga. Dacă o să te țină măcar până la finalul jocului.
          Și-ți vine uneori să arunci cărțile pe masă, dar nu ai curaj. Nici să renunți la luptă, nici să schimbi perechea ta cu cine știe ce cărți pot să-ți intre! Te gândești să schimbi celelalte cărți… să vezi ce vine. Ce vină au celelalte cărți că tu ești nesigură!

          Când viața îți dă cu sec, pune pe masă cărțile fără regrete! E doar o cale să poți fi din nou sinceră cu tine, să te reevaluezi și să te poziționezi din nou după un nou azimut!
           Și mai schimbă lacrimile cu unele de fericire… e timpul!

devreme insomniac

         Așa sunt câteodată… eu, devreme insomniac, maniac de tine, cu toate obsesiile mele ridicate vertical pe pereți. Când nu pot dormi și mă ridic în capul oaselor în patul care frige fără tine acolo. Doar gol și pustiu și arderi… O întreagă plăcere, majoră plăcere de a fi singurul suflet din casă care calcă desculț pe podele în miez de noapte și în crăpat de ziuă bătând cărare între pat, fereastră și masa unde zace un laptop. 

           Așa sunt eu acum, tulburat obsesiv de trupul tău și de vorbele tale. Mă ard încet la foc mic toate tăcerile tale când eu îți doream gândurile, toate depărtarile noastre când eu căutam peste tot modalități să fim împreună. Să îți găsesc gura printre săruturi străine și ochii prin margini de poze. Să privesc ecranul telefonului de 10 ori pe noapte și de 10 ori 10 pe zi fără să formez, fără să răspund, doar să privesc și să aștept. Doar o tăcere de-a ta de la capătul celălalt. Măcar una… 

           Așa devin insomniac de vreme, devreme trezit din letargie. Mi-e frică să adorm ca nu cumva în lipsa mea din starea de veghe, tu să apari iar eu să nu te cuprind. Cu totul. Să te pierd printre rânduri, printre ore, printre tot ce încă nu s-a dat la o parte dintre noi să ne facă loc. Pentru a ne putea iubi în voie. De ce am voie? Pentru că sunt insomniacul suprem, cel care te urcă sus pe piedestal și te adoră în fiecare noapte în care toți ceilalți dorm. Și te visează!… De ce eu și nu un altul? Pentru că eu cunosc cel mai bine chipul tău odihnit pe pernă. Pentru că atunci când dormi eu bat cărare în casa goală de tine, între un pat și fereastră și laptop.

            Așa mi-e scris! Se pare că m-am consolat cu deprinderile mele nocturne, m-am împăcat cu ideea de a nu stăpâni peste pat toate nopțile, doar pentru a-mi petrece zilele acolo cu tine! Da, am devenit insomniac, iubito! Trupul meu nu mai are noțiunea timpului. Nu vrea repaus, te vrea doar pe tine. Pe tine, care după amor, faci cărare între pat, laptop și o ferestră. Deschisă. Prin care îmi face semn viața noastră. Toată. Împreună!

            

se duce vara...

Când se duce vara, singurul gând care mă bântuie este cel al lucrurilor care au rămas nefăcute, al cuvintelor care n-au fost spuse, al cântecelor ce n-au fost fredonate cu voce tare. Al drumurilor care n-au fost apucate… Și totuși am sufletul plin, rezerve făcute pentru zile mai puțin norocoase de soare și verde.

Se duce vara! Pleacă cu câmp și cu pădure cu tot, cu insule de soare și de sare. Nu e nici un regret în urma ei. A fost doar o vară, minunată, trecătoare vară! Am pus la păstrare vise solare pentru vara ce vine, călătorii neîmplinite, buze nesărutate și intru cu speranță în toamna care vine ca într-un al doilea anotimp al vârstei mele. Nu mai fac calcule și presupuneri, nu mai încerc nici măcar tentația unor promisiuni, doar fac un pas către tine și ascult ecoul lui, fin și mărunt ce trece din inima ta în mâinile mele, cu care o să măsor  - științific și pragmatic – secundele ce ne despart.